fbpx

De ce

Nu știm cum e pentru alții, dar vă putem spune cum este pentru noi: un nod constant în gât – o incredibilă grabă, fără timp de nimic altceva și o luptă contra-cronometru; un ceva fără formă și de o importanță supremă. În mintea noastră, ne-am impus o datorie de onoare, de a ajuta oricât putem duce – nu pentru donații sau pentru imaginea asociației, nu pentru fală sau pentru puncte imaginare pe internet. Pur și simplu suntem gâtuiți de necesitatea faptei, de faptul că trebuie. Nu ne gândim că salvăm vieți sau facem fapte eroice. Nici măcar nu ne gândim la faptele noastre, pur și simplu intrăm oriunde și facem orice, doar să atingem sfârșitul unei drame.

Am donat fonduri pentru un ziar din Kiev, pentru că jurnaliștii săi își riscă viața zilnic să spună adevărul. Am întins o mână peste Prut și am donat pentru efortul celor de acolo, pentru că așa e normal, cu Moldova primind mai mulți refugiați decât noi.

Am aranjat din neant unui asistent medical să ajungă în Polonia și, de acolo, la război. Asta voia omul, iar de la o discuție pe Reddit cu el, un american, i-am găsit un contact, discutând cu o poloneză care locuiește în Brazilia. Așa, pe Facebook, printre două alte chestii.

Azi am stat să căutăm soluții la problema intrării în Ucraina și ne-a venit ideea că am putea să folosim vămile din Polonia (sunt mai aproape de Kiev). Am sunat în Polonia la un ONG, cinci minute pe ceas, ca și când știam oamenii ăia de o viață. Ne-au spus că avem nevoie de un depozit mare, industrial. În cinci minute și două telefoane ne-am trezit că avem așa ceva, dacă vrem. Așa… din nimic, pac! Aveți depozit dacă vreți.

Mai devreme un prieten al asociației a dus la spital un cuplu cu un copil, i-a ajutat cât a putut și a rămas surprins de ce uși poate deschide sintagma „refugiați ucraineni”. Au avut nevoie doctorii români de traducător, a apărut unul aproape din neant, venit din altă parte a Bucureștiului, adus cu salvarea. Vor să plece în Canada, am luat legătura cu o prietena de-a asociației din Toronto, săraca bolnavă de Covid și în același timp încercând, la rândul ei, să stingă disperarea și să pună ordine în haos.

Și la niciun sfârșit de zi nu simțim că am făcut destul.

Spunea Kennedy în 1963, în fața Zidului Berlinului, că libertatea este indivizibilă și că niciun zid nu rezistă în fața ei.

„All free men, wherever they may be, are citizens of Berlin.”

Zidul este astăzi informatic și s-a mutat la Est. Îl vom dărâma noi, cei care spunem că suferința umană nu trebuie permisă. Lumea liberă, civilizată, n-a fost niciodată unită precum astăzi. Noi românii, cu firea noastră individualistă, nu am mai făcut asta pentru nimeni, nici măcar pentru noi înșine. Și da, trăim cu speranța profundă că vom învinge, pentru că altfel generația noastră, cea care n-a prins ’89 la maturitate, ar abandona valorile europene alături de care a crescut. Ne-am dezamăgi părinții și toate sacrificiile generațiilor trecute prin comunism.

Ne-am transformat în cea mai mare armată de binefacere construită vreodată. Încă bezmetică, haotică, dar antrenată civic de reflexele pandemiei și în fața unui inamic vizibil, de data această. Și avem un nod în gât. Atunci când vom face tot ceea ce putem pentru acești oameni, atunci când își vor redobândi țara și vom vedea că poate începe reconstrucția, acea armată incredibilă de binefacere va simți că nodul nu dispare. Și privindu-ne propria țară, vom înțelege, de fapt, tot ceea ce voiam, de la bun început.

În aceste zile, toți oamenii liberi sunt cetățeni ai Kievului.

PS: mulțumiri continue lui Adrian, pentru incredibila stare de umanitate pe care o arată, lui Leeloo și Dorin pentru că ne țin pe rețeaua globală de informații, Miei pentru că ne arată că poate duce de zece ori greutatea ei, Adrianei, Florinei, Liei și Cristinei pentru că, în mijlocul războiului acesta, trimit „virusul” gândirii critice și ajută, împreună cu profesorii din cinci licee rurale, ca încă o generație să nu abandoneze niciodată valorile europene.

ro_RORomână